Legea lui Grimm

Legea lui Grimm, descriere a corespondențelor regulate în limbile indo-europene formulată de Jacob Grimm în lucrarea sa Deutsche Grammatik (1819-37; „Gramatica germanică”); a evidențiat corelații proeminente între limbile germanice și alte limbi indo-europene din Europa și Asia de vest. Legea a fost o formulare sistematică și coerentă, bine susținută de exemple, a modelelor recunoscute încă din 1814 de filologul danez Rasmus Kristian Rask. Este importantă pentru lingvistica istorică deoarece demonstrează clar principiul că schimbarea sunetului este un fenomen regulat și nu un proces aleatoriu care afectează doar unele cuvinte, așa cum se crezuse anterior.

Citește mai multe pe această temă

lingvistică: Legea lui Grimm

Cea mai cunoscută dintre legile sonore este legea lui Grimm (deși Jacob Grimm însuși nu a folosit termenul de lege). Unele dintre corespondențele contabilizate…

Grimm a descris două deplasări consonantice care implică în esență nouă consoane. O schimbare (probabil cu câteva secole înainte de era creștină) a afectat consoanele indo-europene și este evidentă în engleză, olandeză, alte limbi germane joase și vechea nordică. Cealaltă schimbare (aproximativ în secolul al VI-lea d.Hr.) a fost mai puțin radicală și a afectat consoanele germanice, rezultând sistemul consonantic evident în vechea germană înaltă și în descendenții săi, germana medie înaltă și germana înaltă modernă (germană standard). În conformitate cu această lege, vechile p, t, k nevorbitale au devenit f, th, h nevorbitale în engleză și f, d, h în germana veche, producând corelații precum cea dintre consoanele inițiale ale consoanelor grecești pod-, englezești fod și germane vechi fuo. Legea mai spunea că vechile vocale antice b, d, g au devenit vocalicele englezești p, t, k și spirantele spirante ale vechii germane f, ts, kh; de aici, corelația dintre latinescul duo, englezul „doi” și germana modernă zwei (pronunțat „tsvai”). De asemenea, bh, dh, gh, inițial vocalizate, au devenit b, d, g vocalizate în engleză și p, t, k în germana veche înaltă; compară cu sanscrita bhárati, engleza „bear” și dialectele germane superioare din germana veche înaltă ki-peran (mai târziu germana standard ge-bären). Exemplele din vechea germană înaltă prezintă a doua schimbare în plus față de prima, care se observă în engleză.