Jacques Chirac, 1932-2019: un buldozer politic

Jacques Chirac, președinte al Franței între 1995 și 2007, a murit. Familia sa a anunțat decesul joi, 26 septembrie, prin intermediul Agenției France Presse. „Președintele Jacques Chirac a decedat pașnic în această dimineață, înconjurat de prieteni și familie”, a declarat Frédéric Salat-Baroux, soțul fiicei lui Chirac, Claude.

Sănătatea sa se deteriorase de la plecarea sa de la Palatul Elysée în 2007, în special ca urmare a unui accident vascular cerebral suferit în 2005, în timpul celui de-al doilea mandat de președinte. În 2016 a fost spitalizat pentru o infecție pulmonară, dar și-a revenit.

O lungă carieră de funcționar public

Chirac s-a născut la Paris în 1932, cu rădăcini în centrul Franței. A studiat la Sciences Po, la Institutul de Studii Politice și la Școala Națională de Administrație (ENA). În timpul studiilor la Sciences Po, și-a luat un an sabatic și a studiat timp de un semestru la Universitatea Harvard. A urmat căsătoria cu Bernadette Chodron de Courcel, descendentă a unei familii aristocratice, și serviciul militar voluntar în Algeria.

Funcționar public angajat, Chirac a muncit neobosit și a reușit să urce rapid în lumea politică. În 1962 s-a alăturat biroului premierului de atunci, Georges Pompidou, care îl numea cu drag pe Chirac „buldozerul meu”. În timpul alegerilor parlamentare din 1967, a candidat în regiunea Corrèze. Deși funcția era deținută de mult timp de Partidul Comunist Francez, Chirac a făcut o campanie activă și, împotriva tuturor așteptărilor, a câștigat.

La vârsta de 35 de ani, Chirac a fost numit secretar de stat pentru ocuparea forței de muncă de către Pompidou, iar în 1974 a fost numit ministru de interne. În timpul alegerilor care au urmat decesului președintelui Georges Pompidou, Chirac l-a susținut pe Valery Giscard d’Estaing și a devenit prim-ministru când acesta a câștigat. În funcție, Chirac a supervizat multe dintre marile reforme ale Franței de la începutul anilor 1970: reducerea vârstei majoratului la 18 ani, reforma audiovizualului, divorțul prin consimțământ reciproc și legalizarea avortului, o măsură condusă de ministrul sănătății de atunci, Simone Veil.

Cu timpul, relația lui Chirac cu Giscard d’Estaing a devenit dificilă, însă, și a demisionat în 1976. În anul următor a fost ales primar al Parisului după o luptă acerbă, ceea ce i-a oferit un bastion pentru acțiune politică. El va deține această funcție până în 1995.

Oponent șef

Chirac și-a lansat prima campanie prezidențială în 1981, dar în primul tur s-a clasat în spatele lui Giscard d’Estaing, care era candidat la realegere. Socialistul François Mitterrand a câștigat al doilea tur de scrutin și va fi președinte până în 1995.

După victoria lui Mitterrand, Chirac a devenit liderul opoziției. Când partidul conservator RPR a câștigat cele mai multe locuri la alegerile legislative din 1986, Mitterrand a fost obligat să îl aleagă ca prim-ministru, lansând prima „coabitare” politică din Franța. În această perioadă, Chirac a dus o politică economică liberală, incluzând numeroase privatizări și abolirea unui impozit pe avere.

Popularitatea lui Chirac s-a deteriorat însă brusc. Mitterrand a fost reales cu ușurință în funcția de președinte în mai 1988, în timp ce Chirac a obținut doar scoruri modeste (19,9% în primul tur și 44,0% în al doilea tur). Timpul său ca prim-ministru se încheiase.

A treia oară, farmecul

După șapte ani în afara politicii naționale, a treia șansă a lui Chirac de a deveni președinte a venit în 1995. În primul tur al alegerilor prezidențiale din acel an, Chirac s-a confruntat cu conservatorul Édouard Balladur. În ciuda cifrelor descurajante din sondaje, Chirac a reușit să iasă în față – 20,8% la 18,6% – și a fost ales cu ușurință în turul al doilea împotriva socialistului Lionel Jospin. În timpul campaniei, Chirac a dat dovadă de o forță semnificativă și chiar de încăpățânare pentru a ajunge la cea mai înaltă funcție a țării.

Primul mandat de președinte al lui Chirac a fost însă orice, dar nu ușor. Prim-ministrul său, Alain Juppé, s-a concentrat pe reduceri bugetare, iar încercările sale de a reforma pensiile și securitatea socială au fost întâmpinate cu greve în toată țara în toamna anului 1995.

Cu popularitatea sa în scădere, Chirac a luat decizia surprinzătoare, în aprilie 1997, de a dizolva Adunarea Națională, în speranța de a obține o majoritate mai puternică. Și-a pierdut pariul și a fost forțat să intre într-o „coabitare” cu Partidul Socialist. Lionel Jospin a devenit prim-ministru, exercitând o putere considerabilă în ultimii cinci ani ai primului mandat al lui Chirac.

Realegit cu 82% din voturi

Elegerile din 2002 au reprezentat un punct de cotitură pentru Franța din mai multe puncte de vedere. Se aștepta ca prim-ministrul demisionar, Lionel Jospin, să ajungă în turul al doilea, dar a fost devansat de Jean-Marie Le Pen, din partidul de extremă dreapta Frontul Național, cu 16,9% la 16,2%. În turul al doilea, Chirac s-a impus fără probleme în fața lui Le Pen, cu 82,2% la 17,8%.

Realegerea lui Chirac i-a permis acestuia să refacă unitatea pe partea dreaptă a spectrului politic, cu lansarea unui nou partid politic, Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială (UMP). În calitate de președinte, Chirac a promovat o serie de legi, inclusiv reducerea impozitului pe venit, îmbunătățirea siguranței rutiere și măsuri de ajutorare a persoanelor cu handicap. Cu toate acestea, pe scena internațională, administrația sa s-a distins cel mai clar prin orientarea sa antiamericană. Refuzul Franței de a lua parte la intervenția militară din 2003 în Irak a fost un moment extrem de important.

În timpul mandatului său, Chirac a devenit din ce în ce mai pro-european și a sperat să vadă Franța ratificând proiectul de Constituție Europeană prin referendum – un demers care avea să fie înfrânt în 2005.

Chirac a părăsit mandatul în 2007, iar la pensie s-a dedicat prevenirii conflictelor internaționale, dezvoltării durabile și Muzeului du quai Branly, a cărui creare a condus-o cu 10 ani mai devreme. De asemenea, a făcut parte din Consiliul Constituțional al Franței până în 2010.

După o viață în serviciul public, Chirac va fi ținut minte ca un om căruia îi plăcea să se apropie de public și nu se sfia să viziteze Salonul anual al agriculturii din Franța, una dintre cele mai mari expoziții agricole din lume. El a fost, de asemenea, un apărător fervent al valorilor republicane ale Franței și a lucrat pe scena internațională pentru a face auzită vocea Franței și pentru a apăra o lume multipolară.

.